OK – YO2MNG – Emil Salagean

 

            

 

     Puiu Salagean

mail: puiu@wavetech.ro

vodafone: 0737 130 410

web: www.wavetech.ro

 

 

Pentru a ne cunoaste mai bine

Trecutul, tineretea mea, arata cam asa:

 

 

Special:: Fugar din Romania lui Ceausescu

Nr. 324:: 5 – 11 februarie 2009::Scris de Monalise Hihn
In 1989, Puiu Salagean era un tanar ca oricare altul. Traia intr-o lume cenusie, muncea intr-un oras cenusiu si nu avea prea multe asteptari. Alaturi de prietenii sai, visa… visa la libertate. Vroia sa traiasca altfel. A avut curajul sa fuga dintr-o Romanie devenita lagar. A platit scump. Povestea lui pare astazi desprinsa dintr-un film de groaza si de actiune, la un loc. El a acceptat sa ne spuna povestea lui, iar noi v-o prezentam asa cum a fost…

http://www.replicahd.ro/replica_db/media/324/324_14_.jpg

[… detaliat]

Facea parte din generatia decreteilor. Avea un vis, care insemna dorinta de libertate. Dorea sa calatoreasca, sa traiasca precum in revistele din strainatate, pe care le-a vazut la prieteni. Tot cu unii dintre acestia vorbea despre ceea ce auzea la “Europa libera”.

Decizia
Incet, incet, in minte i-a incoltit ideea ca ar putea sa fuga din tara: “Discutam aprins aceste vise cu prieteni apropiati, insa o faceam cu precautie, pentru ca vremurile nu permiteau nici macar libertatea exprimarii unor astfel de vise. Ne alimentam de la “Europa libera”, cu informatie, cu realitatea “fericirii” la care eram supusi de “iubitul conducator” al patriei, cu muzica de calitate, duminica la ora 15, la emisiunea ”By request” a lui Radu Theodor, dar si cu “Actualitatea romaneasca” a lui Neculai Constantin Munteanu. Asa aflam despre marturii ale celor scapati din lagarul numit Romania. Asa speram ca tineretea noastra mai are o sansa. Comentam tot mai patrunsi emisiunile respective, descoperind un numitor comun, tacit, unanim. Sa plecam noi spre viata si nu viata de langa noi”. Asa a hotarat, impreuna cu un prieten, sa treaca frontiera, clandestin.

http://www.replicahd.ro/replica_db/media/324/324_14.jpg


“la Cazane”, locul preferat al romanilor care incercau sa scape din jugul comunismului lui Ceausescu

Planul
Cei doi prieteni au inceput sa isi faca un plan. L-au stabilit in cele mai mici detalii. Stiau ca isi risca viata, ca daca erau prinsi urmau sa isi petreaca ani din viata in inchisoare. Puiu Salagean povesteste: “Am decis sa trecem Dunarea inot, in Iugoslavia. Trebuia sa ajungem la Baile Herculane, dar era dificil sa ajungem in acea zona, pentru ca era atent supravegheata de graniceri si securisti. Trebuia sa facem pe turistii. Chiar ne gandeam ca suntem turisti, dar spre libertate. Impreuna cu prietenul meu Adrian am hotarat sa le spunem parintilor nostri despre acest plan. Am avut mari retineri, dar trebuia. Aveam mare nevoie de ajutorul lor, altfel nu puteam sa ajungem la Herculane. Tatal meu era activist de partid, dar, spre surprinderea mea, a apreciat oarecum decizia mea. N-am sa uit niciodata cuvintele lui de atunci Copile, esti major, nu pot sa-ti spun nici du-te, dar nici nu te du!. Mi-au dat lacrimile, mai ales ca m-a intrebat cu ce ma poate ajuta. Imaginativa ca tatal meu, un om rigid, care nu se abatea de la lege si de la tot ceea ce insemna politica de la acea vreme, a pus la bataie portia lui de benzina, de 20 de litri, pe care o primea in fiecare luna pentru Dacia lui”. La fel a procedat si tatal prietenului. Acesta i-a dus pana la Herculane. S-au pregatit cu toate cele necesare: rachete de tenis, chitari, mingi etc. Doar asa puteau sa adoarma vigilenta “organelor”, adica a granicerilor si securistilor de pe traseu. Apoi, au pregatit cele necesare pentru traseul pe care urmau sa il strabata de la Herculane pana la Dunare: “Am hotarat sa trecem Dunarea, la “Cazane”, unde fluviul era mai ingust. Ne-am pregatit hrana uscata, pe care am ambalat-o in pungi de plastic. Pentru zilele in care urma sa travesam muntii ne-am pregatit cu echipament corespunzator. Eu am ales hainele de la Garzile Patriotice, pe care le primisem la locul de munca, de la Combinatul Siderurgic Hunedoara. Adrian si-a vopsit o pereche de pantaloni si o haina in verde, ca sa ne camuflam cat mai bine in padure. Ne-am confectionat din material de prelata cate un sac de spate tip rucsac, cu o curea care se lega si in jurul braului. In saci am pus hainele pe care urma sa le purtam in Iugoslavia. Am mai cumparat de la magazinul de sport “Olimp” din Hunedoara un binoclu rusesc cu 1600 lei si o busola turistica, cu 400 lei. Am luat imprumut de la un coleg de serviciu o pereche de labe de inot, dar seful nostru, foarte agil in observatii, a remarcat acest lucru, de care s-a folosit mai tarziu. Am hotarat sa luam cu noi si un aparat de radio portabil, cu unde medii, care sa ne confirme directia orientativa spre Vest, respectiv spre emitatorul Radio Beograd”, isi aminteste, astazi, Puiu Salagean.

Fuga
Era sfarsitul lunii aprilie 1989. Cei doi prieteni au luat hotararea sa se antreneze pentru marea evadare. “Am decis sa facem un antrenament de inot in lacul Cincis. Apa era ingrozitor de rece. Am intrat si am inceput sa inotam. Am ales cea mai indepartata “tinta”, sa ne testam rezistenta. Am inotat 3-4 kilometri. Am avut ca “sprijin” o minge, pe care o pasam unul celuilalt cam jumatate din distanta, iar apoi am abandonat- o. A fost teribil de epuizant, dar am reusit. In urmatoarea zi, am decis sa ne antrenam cu busola, in padure. A fost un alt antrenament reusit, dar urma incercarea vietii noastre, care era cat se poate de reala”, continua Puiu. A venit si ziua plecarii. “Dimineata, am vazut ca tatal meu isi respectase promisiunea si imi lasase canistra cu benzina. Adrian si tatal lui au ajuns la mine, am incarcat in masina ce aveam si plecati am fost. Nu mi-am luat ramas bun de la nimeni. Nu am privit inapoi. Traiam un sentiment cumplit. Nu stiam unde mergem, ce ne asteapta, nu stiam daca ne vom revedea casele vreodata. Pe drumul catre Herculane nu cred ca am vorbit mai mult de 15 minute. Chiar la intrarea in statiune, dupa cum ne-am si asteptat, am fost opriti de militieni. Au aruncat doar o privire in portbagajul masinii, au vazut bagajul si ne-au lasat in pace”. Au tras la un hotel si si-au facut planul de bataie. Au asteptat seara. Au intrat in padure, de unde urmau sa iasa abia dupa trei zile. “Hotaraseram sa avansam pe timpul noptii, iar ziua sa ne odihnim. Era imposibil, nu puteam folosi lanterne sau alte surse de lumina ca sa nu fim observati. Intunericul era o mare piedica. Am schimbat planul. Dormeam pe rand, auzeam tot felul de fosnete infioratoare. Ne era teama, o teama cumplita, dar hotararea noastra a invins-o. Eram constienti ca inapoi nu mai puteam merge si ne alimentam cu idealul nostru. Era epuizant drumul, a trebuit sa traversam in jur de sase versanti, cu stanci si locuri in care cu siguranta nu calcase inaintea noastra nimeni. Evitam stanele si ciobanii. Dupa un drum extrem de extenuant, a treia zi am ajuns intr-un varf de munte, de unde puteam privi Dunarea. Pana la “Cazane” mai aveam de mers inca o zi, asa ca am decis sa trecem prin cel mai larg loc al Dunarii, unde speram sa nu fie paza chiar stricta. Era o amiaza insorita si calda. De acolo am privit cu binoclul spre punctele de graniceri, am observat in detaliu traseul de patrulare, am cronometrat timpii in care acestia reveneau. Erau in acea vreme foisoare de observare in apa, pe malul Dunarii, iar spre seara am observat ca a venit o salupa, care aduna granicerii. Pe timpul noptii nu erau paznici in foisoare, dar patrulau pe soseaua paralela cu Dunarea. Am decis sa trecem pe acolo. Seara era o luna plina, ce lumina ca un reflector. Am traversat strada in cea mai mare liniste, sa nu fim simtiti de cainii granicerilor. Stiam ca putea sa ne coste viata. Ne puteau impusca fara somatie. Ne asteptam la ce putea fi mai rau. Am pus sacii cu hainele de schimb in spate si am intrat in apa rece ca gheata. Era 1 mai, la ora 2 din noapte. Am inotat cam doua – trei ore, iar in bezna incercam sa stam spre mijlocul apei, ca sa nu ne ia curentii puternici. Am simtit toate senzatiile posibile, de la carcei la picioare pana la disperarea ca acolo imi voi gasi sfarsitul. Dumnezeu m-a vazut si nu dupa mult timp a inceput sa se lumineze afara. Am atins cu coatele malul Iugoslaviei. Ma lovisem de pietre, de stanci. Eram singur. Adrian se departase in timpul traversarii si nu mai stiam nimic unul de celalalt. Cautam sa ma catar pe niste radacini de copaci ca sa ajung la soseaua paralela cu Dunarea. Cand, in sfarsit, am vazut o borna kilometrica scrisa in litere sarbesti, am realizat ca am reusit. Eram fericit, plangeam, fara sa-mi dau seama de ce. Din tufe, am auzit vocea lui Adrian, care ma striga. Abia atunci am apucat sa ne bucuram cu adevarat. Era cea mai mare reusita a noastra, ne consideram invingatori. Nu stiam ce avea sa urmeze!”.

Prizonieri la sarbi
O masina a granicerilor sarbi i-a ajuns din urma. Vorbeau romaneste. Au ascultat povestea celor doi prieteni, dupa care i-au dus la unitatea lor. Le-au oferit mancare si adapost, dar sunasera si la politia de frontiera. Au fost luati si dusi intr-un arest al politiei din localitatea Cladovo. Li s-a spus ca vor fi judecati pentru trecerea frauduloasa a frontierei si ca vor primi 30 de zile de inchisoare. Au fost apoi transportati la o inchisoare din Negotin, la 80 de kilometri de Belgrad. “Nu mai vazusem o inchisoare pana atunci. In timpul celor 30 de zile am muncit in oras, eu la o fabrica de vinuri, Adrian la una de branzeturi. In fiecare zi, dupa munca, ne luam banutii si trebuia sa ne intoarcem la inchisoare pentru prezenta. Strainii erau interogati de catre ofiterul de contrainformatii al inchisorii. Mi-a venit si mie randul. Am fost invoit de la “locul de munca” si am petrecut vreo cinci ore cu ofiterul. Dupa multe intrebari si raspunsuri amanuntite, legate de interesele militare ale Iugoslaviei, am vorbit si despre locul meu de munca din Romania, respectiv Sectia de Cercetare, unde se produceau aliaje speciale pentru industria de aparare, sectie in care eram apreciat si pentru un certificat de inovator pe care il aveam cu mine. Interogatoriul a durat vreo trei zile, in care am explicat amanuntit detalii tehnice ale inovatiei mele, care daca era aplicata, ajungea sa scuteasca tara de importuri de materiale din Rusia. Nu a fost pusa in practica in Romania, dar in Iugoslavia ofiterul a contactat firme de profil, cu care m-a pus in legatura. Dupa mai multe zile de discutii pe teme tehnice, am fost invitat sa raman sa lucrez intr-un post administrativ in Iugoslavia. Am refuzat politicos, explicandu-i ca vreau sa plec spre Statele Unite ale Americii. M-a inteles si chiar mi-a facut recomandarile favorabile pentru ceea ce urma sa se intample in continuare”.

Lagarul ONU
Dupa 35 de zile au fost eliberati din inchisoare si trimisi in lagarul ONU din Padinska Skela, langa Belgrad. De acolo se faceau “trierile” spre adevarata libertate sau nu. “Era intr-adevar un lagar. Am avut parte de cele mai groaznice momente. Calvarul expeditiei spre Dunare fusese dat uitarii. Erau acolo transfugi din toate tarile comuniste. Lagarul avea 180 de locuri, ocupantii erau de trei ori mai multi. Dormeam cate trei in pat. Dominau cei puternici. Cand am ajuns in lagar ni s-a spus ca daca vom incerca sa evadam, vom fi impuscati pe loc. Am vazut ce insemna securizare. Erau instalatii de supraveghere, usi automatizate, gratii la geamuri. Cele doua “aripi” ale lagarului erau pazite de doi gardieni, inconjurati de butoane si de sisteme. Am stat acolo cam doua luni. Programul era lejer, ne uitam la televizor, jucam sah sau tenis de masa. Printre noi erau cativa timisoreni, care stiau limba sarba. Erau preferatii gardienilor, se bucurau de avantaje si isi tradau conationalii. Romanii discutau adesea despre evadare, despre ocolirea sistemelor de securitate sau despre imobilizarea si dezarmarea gardienilor. Mai mult, se discuta si despre posibilitatea ca la masa cineva sa arunce farfuria cu sare in ochii gardienilor, dupa care toti sa evadeze in grup. Stupoare! La ora mesei nu mai exista farfuria cu sare. Apoi, niste transfugi au reusit sa sparga geamul camerei in care stateam ziua, izbindu-l cu o canapea. Auzisem o bubuitura puternica, apoi cioburi cazute. Reusisera sa fuga vreo 11-12 oameni, printre care si cinci romani. Pe la 4 dimineata am auzit impuscaturi de pistol, apoi de arma automata. S-a facut o liniste de ne auzeam respiratiile. Stiam ca cineva moare. Pe la ora 5 au fost aduse in curte sase cadavre. Am fost pusi sa privim, cu amenintarea ca asta ne va astepta si pe noi, daca vom incerca sa fugim”, isi continua Puiu povestea. ONU finanta lagarul de la Padinska Skela cu fonduri pentru respectarea drepturilor omului, dar lucrurile nu stateau tocmai asa. Peste ani, Puiu Salagean isi aminteste: “Se faceau adevarate afaceri. Fiecare azilant avea alocat un ajutor banesc si un pachet cu lucruri necesare pentru igiena, haine si hrana rece. Nu a vazut nimeni acel ajutor. Conducerea lagarului solicita ajutorul pentru toti ocupantii, dar decontarea se facea doar pentru numarul de locuri de catre administratia stabilimentului. E clar ca cineva isi insusea totul. Mai mult, pe unii din romani ii trimiteau acasa, iar documentele erau distruse, astfel incat sa nu se poata verifica prezenta lor acolo si sumele alocate si consumate. Pe albanezi nu-i trimiteau inapoi, aveau putina urma de umanitate pentru ei. Daca erau trimisi in Albania, transfugii cu copii primeau inchisoare pe viata, iar cei singuri erau condamnati la moarte. La noi, pedepsele erau intre condamnarea la locul de munca si inchisoarea pentru un an sau doi. Ne incadram perfect in programul de curatire al lagarului ONU, facand astfel loc altor persoane pentru care se puteau deconta alte fonduri. In plus, Republica Socialista Romania si Iugoslavia aveau si o intelegere, tara noastra oferind pentru fiecare transfug trimis inapoi cate un vagon de sare. Nu exista nicio ordine, nicio selectie a celor care erau trimisi inapoi. Totul era la libera apreciere a celor care executau ordinele”.

Inapoi in Romania
Puiu Salagean s-a numarat printre cei care au fost “alesi”. Erau cinci care trebuiau trimisi in Romania. Nu se puteau impotrivi. Au fost imbarcati intr-o duba a politiei, legati unul de altul cu catuse. “Drumul catre “casa” a durat vreo cinci ore, pana la un punct de trecere de langa Jimbolia, pe un drum laturalnic, unde au oprit masina, exact pe linia vopsita de pe sosea, ce demarca cele doua tari. Eram asteptati de un locotenent granicer, cu cascheta data pe spate. Fuma. Langa el erau vreo patru soldati, cu AK 47. Langa ei se adunasera si vreo 20 de curiosi. Dupa ce au purtat o discutie scurta cu politistii sarbi, ne-au schimbat catusele cu niste sarme dintr-un gard, apoi am fost “condusi” vreo 3 – 4 kilometri, pe jos, catre pichetul de graniceri. Pe drum, unul din grupul de transfugi a intrebat daca are unde sa isi faca o injectie cu insulina. A fost destul pentru ca soldatii sa ia foc. A urmat un potop de injuraturi. Au tabarat pe el si l-au lovit cu paturile armelor, pana l-au lasat lat. Ma apucasera tremuratul si greata in acelasi timp. Din urma a ajuns locotenentul cu un Aro si a inceput sa-i injure pe soldati. Nu mai stiam ce sa cred. Nu a durat prea mult pentru ca am ajuns la pichetul de graniceri, unde a inceput calvarul tipic romanesc, razbunarea granicerilor. Soldatii aveau “mana libera”. Am simtit batjocura, am fost batuti si umiliti. Ne-au “cazat” in cocinile de porci, in mizerie. Eram paziti de soldatii de garda. A trecut noaptea aceea, iar a doua zi ne-au triat pe fiecare si ne-au trimis in zonele pe unde trecuseram frontiera, pentru reconstituiri. Am fost trimisi la pichetul de graniceri din zona Orsova, incatusat si escortat de militia de frontiera, transportati cu mijloace in comun. Calatorii civili din zona ne trageau discret cu ochiul, ne faceau semne de apreciere, ne ridicau oarecum moralul distrus. La pichetul Orsova, am avut parte din nou de bataie, umilire, batjocura. A sosit si ziua reconstituirii. Impreuna cu inca un camarad am fost transportati cu salupa militara pe Dunare, ca sa indicam locul prin care am trecut. In prealabil, mi se luasera declaratii scrise.Trebuia comparata realitatea cu declaratia. Am spus totul. Celalalt nu a vrut sa spuna adevarul. Se gandea ca va incerca iar. Un procuror militar a consemnat totul. Ne-am intors la pichet, iar cateva ore mai tarziu a sosit un alt procuror militar, ce se afla in stare avansata de ebrietate. L-a scos din celula pe colegul caruia nu i se “potriveau” datele. Doi soldati l-au legat cu catusele de o bara din perete si, dupa cateva injuraturi, tovarasul procuror a inceput sa-l loveasca. Dadea cu bastonul de cauciuc peste cap, peste fata, iar soldatii il loveau cu patul armei peste picioare si peste intreg corpul. Eu vedeam din celula intreaga scena, fara cuvinte. Am inceput sa tremur, nu stiam daca l-au omorat, pentru ca nu mai dadea niciun semn de viata. Au aruncat peste el o galeata cu apa de la toaleta. A inceput sa miste, dar l-au lovit din nou, cu salbaticie. Toti erau bauti peste masura. Radeau si injurau. Dupa ce omul a lesinat, l-au adus in celula. M-au pus sa spal sangele de pe ciment. Dupa ce m-am conformat, au inceput sa imi puna intrebari pe un ton foarte prietenos. Eram, pe undeva, linistit pentru ca declaratia mea se potrivea cu cele constatate la fata locului. Dar, dupa nici trei minute de ”prietenie”, unul dintre soldati mi-a pus catusele pe o mana si m-a legat de aceeasi bara. Apoi, procurorul mi-a spus ca oricum le-am provocat “probleme” pentru ca fapta mea le va aduce sanctiuni celor care pazeau zona respectiva. M-au lovit cu bastonul de cauciuc peste cap. Dupa cateva lovituri nu am mai simtit nimic. M-am trezit dupa aproximativ trei ore cu dureri cumplite pe tot corpul. Nu puteam respira, aveam coaste rupte, nu-mi puteam misca bratele si picioarele, nu vedeam bine, inca auzeam pocnetele bastonului de capul meu, imi” fluierau” timpanele, nu puteam decat sa respir aer “cu portia” si sa raman nemiscat. Spre dimineata, a venit o Salvare si l-a luat pe coleg, auzeam de la personalul sanitar ca era vorba despre o hemoragie interna, iar procurorul, de aceasta data treaz, le spunea celor de pe ambulanta ca omul a cazut si s-a rostogolit de pe stanci in timpul reconstituirii. Cand m-am vazut in oglinda, m-am speriat. Aveam capul marit, umflat, orbitele erau negre si insangerate, ochii imi erau inundati de sange, iar parul arata ca o scoarta de copac. Numai mintea, amintirile ma faceau sa-mi recunosc identitatea”. Dupa vreo cinci zile a fost transportat la Militia municipiului Turnu Severin, in arest. Dupa alte cateva zile, a fost escortat de militieni din judetul Hunedoara pana la Deva, in arest. Dupa alte 10 zile a fost dus la Penitenciarul Barcea Mare.

http://www.replicahd.ro/replica_db/media/324/324_15.jpg

Dupa aproape douazeci de ani de la tentativa de evadare, Puiu Salagean a revenit la locul prin care a incercat sa “evadeze” din Romania

Prizonier in Romania
A asteptat condamnarea. Intre timp, alte “surprize”. A fost legat in lanturi, exact ca in Evul Mediu: “Cu ele dormeam, cu ele mancam. Hrana o primeam o data la doua zile. Apa aveam din belsug, pe jos, in toata celula. Nu ma puteam aseza nici macar pe cimentul podelei. In timpul zilei si patul de lemn era ridicat si legat la perete. Scopul era sa stau in picioare toata ziua pana seara la ora 20. Am rezistat o zi. Din cea de-a doua zi m-am asezat pe jos, cu fundul in apa. Am reusit sa si dorm pe ciment, in apa. Simtean cum imi slabesc organismul si sanatatea. Dupa opt zile, am fost transferat “pe sectie”, alaturi de criminali, violatori, talhari etc. Spre surprinderea mea, s-au purtat exemplar cu mine. Simteam ca ma apreciaza pentru curajul pe care l-am avut”. A fost condamnat la doi ani de inchisoare: unul pentru asociere in scopul savarsirii de infractiuni si un altul pentru trecerea frauduloasa a frontierei de stat. “La 21 de ani am ajuns infractor, cu cazier, cu un viitor intunecat de sistem, fara perspectiva, cu o tinerete apusa si franta de suferintele indurate. Dupa recurs, fara sa sper, printr-o minune am ajuns in libertate, cu comutarea pedepesei la locul de munca. Lucram la Sectia de Cercetare si, din acest motiv, fiind condamnat, nu puteam sa mai raman acolo. Prin bunavointa unor oameni de mare suflet si caracter, in special a seful Serviciului Personal de la Combinatul Siderurgic Hunedoara, Mircea Rosculet, am fost transferat la o alta sectie si am putut sa imi execut pedeapsa la locul de munca. Asta nu ma scutea de contactul cu Militia si cu Securitatea, care m-au obligat sa “raportez”, saptamanal, activitatea mea la locul de munca, precum si tot ce era legat de viata mea privata, in scris, in cele mai mici detalii. Mi se sugera chiar sa vorbesc despre cei cu care intram in contact. Cum as fi putut sa-i tradez vreodata?!”. Adrian, prietenul lui Puiu, a fost ceva mai norocos. Nu a fost trimis in Romania, pentru ca in lagar a sosit o delegatie de la ONU. In ianuarie 1990 a parasit Iugoslavia cu destinatia Canada, unde locuieste si in prezent.

Dupa aceasta etapa a vietii, odata cu schimbarea ragimului, naivitatea m-a facut sa cred intr-adevar in revolutia din 1989.

Am schimbat locul de munca, profitand de oportunitatile momentului, am fost angajat la SC MEDIAPRO SA Bucuresti, urmand sa fiu transferat la studioul local ProTv Deva, apoi in cele din urma, coordonator tehnic la statia locala ProFm Hunedoara, pe care cu mandrie pot spune ca am infiintat-o “ de la temelie”pana la mufa de la antena. Inca de pe atunci am cochetat cu pasiunea pentru radio(frecventa) natura serviciului impunea specialitatea respectiva, fapt pt. care am urmat si anumite etape de specializare in domeniu, atat pentru televiziune cat si pentru radio. MediaPro SA, detinea in acea vreme unica “statie de sol”  pentru comunicatiile radio la satelit, fiind si in prezent cel mai mare trust media din Romania .

In urma cu doar cativa ani, am lasat deoparte pasiunea pt. radio, descoperind o alta pt domeniul armelor de foc, infiintand o societate cu scop comercial in acest domeniu. Activitate care cuprindea un magazin dotat la standarde UE ( asa impune legea) un teren pe care intentionam sa-l amenajez ca poligon de trageri, un atelier de armurerie (autorizat in conditiile legii) Am obtinut atestatul de instructor in poligonul de trageri (autorizat de MAI) , atestatul de colectionar autorizat de arme letale, toate in baza unor riguroase verificari si conditii de indeplinit, devenind unul dintre foarte putinii civili din tara, detinatori de arme letale(militare)

Vremurile, prioritatile, precum si pasiunile s-au mai schimbat in decursul timpului, revenind in cele din urma, in prezent la pasiunea radio, fapt pt. care am sustinut examenul pt. autorizatia de radioamator, membru al CS SILVER FOX DEVA.

Detalii despre activitatea mea HAM pe www.qrz.com 

 

73&

Best Regards

Puiu Salagean

YO2MNG

Mirela_Puiu_castel

 

 

puiu 2

 

puiu 3

 

 

 

 

 

 

 

puiu 3

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

The Home of FOX HUNTING